Atunci când vorbim despre verticalitate și onoare în politica românească, Iuliu Maniu este fără îndoială unul dintre reprezentanții de seamă ai politicii de altădată.

Iuliu Maniu și-a dedicat viața politicii naționale, fiind președinte al Partidului Național-Țărănesc, de mai multe ori prim-ministru și unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1918.

Privit dintr-un prezent în care politica națională este percepută mai degrabă ca o meserie detestabilă, povestea lui Iuliu Maniu pare cu atât mai mult desprinsă dintr-o lume ideală.

Lipsit de interese materiale, Iuliu Maniu a rămas fidel credințelor nobile chiar și în vremurile tulburi ale comunismului, când opozanții regimului erau exterminați fără milă.

S-a opus cu vehemență instaurării acestui regim criminal, protestând împotriva încălcării principiilor democratice de către Guvernul lui Petru Groza prin memorii si scrisori adresate marilor cancelarii occidentale. A refuzat orice fel de înțelegere cu regimul comunist, alegând să lupte cu mâinile goale împotriva răului, chiar dacă raportul de forțe era inegal.

În 1947 a fost arestat și trimis la închisoare pe viață, alături de alți lideri ai partidului său, Partidul Național Țărănesc (PNȚ). În anii de detenție a fost bătut, înfometat, umilit, dar nicio clipă îngenuncheat. După ani de chin și bătăi cumplite, a murit în închisoarea de la Sighet, ulterior fiind aruncat într-o groapă comună. Iuliu Maniu nu și-a pus nicio clipă problema compromisului, care într-adevăr ar fi fost calea cea mai simplă, ci a preferat demnitatea.